cel mai important lucru,

Uneori ma mir si eu de felul in care sunt "construiti" oamenii.

Si cum mi-am propus sa ma uit mai des in gradina mea si mai deloc in a oamenilor din jur, am inceput sa imi pun intrebari serioase referitor la normalitatea sanatatea mea psihica.

Stiu ca exista oameni si oameni, femei si femei, si ca a fi indecis e destul de comun , dar totusi, cat de?
Eu sunt asa... "construita", incat nu ma pot multumi niciodata cu ce am, mereu vreau mai mult, de fiecare data - absoult de fiecare- cand imi propun ceva si obtin - in momentul in care obtin, cand sunt unde vreau, cand am ceea ce am vrut, NU-MAI-VREAU asta, nu am timp sa savurez ceea ce am obtinut pentru ca deja vreau mai mult.
Nu pot, nu pot sa ma complac intr-un punct, sa zic gata nene, aici sunt, pot sa ma intind linistita pe un sezlong si sa savurez un masaj aplicat de un tip din ala bronzat cu patratele - in fine, nu merge, eu vreau si mereu vreau mai mult, mult mult mult.
 Si macar daca ar fi vorba de ceva clar material cum ar fi banii sau obiecte - aici macar m-as incadra cu succes in randul majoritatii dar nu, banii chair nu au relevanta pentru ca de mica mi-a fost evident un lucru care multora le scapa - faptul ca beneficiile materiale intr-un punct vor ajunge sa depinda strict de calitatea si sufletul pe care il depui in munca pe care o faci, mai direct - ca sa faci bani trebuie sa faci cu adevarat ceva - iar a face cu adevarat ceva inseamna sa te implici cu adevarat iar ca sa te implici cu adevarat trebuie sa iubesti ceea ce faci, in fine, e firul logic din capul meu si pana acum am vazut ca merge dar trecand peste asta - m-am abatut total.

Ideea e ca eu nu sunt niciodata multumita pe plan profesional, mereu vreau altceva si - multumesc universului! - mereu am idei care vin, curg, sunt multe! si mereu cand ajung sa le pun in practica si sa reusesc vin altele si nu ca nu as avea timp sa savurez reusitele dar nu vad sens in asta, in momentul in care lupta se termina nu sunt fericita vreau alta, vreau una mai mare, vreau totul, mereu se poate mai mult.

Dar vin  si momentele alea, alea in care te blochezi.
Momentele care vin de obicei pe neasteptate, cand iti bei cafeaua/ ceaiul verde si iti fumezi tigara ( stiu ca aduce cancer si ca o sa am copii cu 10 maini, nu-te-obosi), momentele cand nu-mai-vrei-nimic. Cand nu intelegi pentru ce  duci lupte, pentru ce cariera si pentru ce atata alergatura, nervi, oboseala  si aici intra pe fir toata esenta filosofiei si incepe realizarea irelevantei existentiale si a sfarsitului si toate aberatiile astea care duc in punctul realizarii a cat de infinit este universul si ce inseamna infinitul si unde se termina acel infinit si aici suna iar telefonul si trebuie sa fugi la intalniri.
Trebuie in douaj'de'minute sa fii pe tocuri si sa ai fusta calcata asa ca se duce toata filosofia dracului si ajungi iar intr-un taxi realizand ca iti iubesti munca si ca vrei si mai mult.
Dar am auzit, si nu de putine ori ca momentele de genul  "pentru ce - si - nu mai vreau" la un moment dat se repeta, si se repeta si iar si iar si ajungi sa te blochezi in el. Si mi-e frica de asa ceva. Stiu, nu e bine sa cobesti si sa te bagi singur in asa ganduri dar vad oameni de succes care au tot  si sunt exact ca mine, vor mai mult, dar care nu mai au motivatie - si daca aia moare, pa.

Eu de felul meu nu sunt religioasa ( da stiu, o sa ma blesteme al' de sus si o sa am parte de rele si copii cu 10 maini, om rau rau rau ce sunt.) - nu reneg religia si nu o dau in extreme, doar recunosc ceea ce 90% din oameni nu au curajul sa o faca, ca nu simt eu chestia aia divina in mine - si daca nu o simt nu imi place sa fac chestii pentru aparente - pai bun, nu ma rog unui dumnezeu, dar cand imi fac lista de prioritati si de dorinte in capul meu in timpul cafelei in top se afla motivatia si pasiunea.
Alea sunt. Numarul 1.
Mor alea, mor eu. Moare tot. Nu mai exista.
 Nu circul cu metroul sau autobuzul din fite de nebuna obsedata de curatenie si spatiu personal probleme psihice     fobii personale dar vad oamenii aia care zilnic coboara de acolo, vad oamenii care ies dimineata devreme de la metrou din piata romana si mi se face pielea de gaina, vad morti care merg, ca in filmele alea proaste americane cu zombi, aia vad.
Haine gri, ochi de sticla, fete acre. Sunt oameni in care pasiunea a murit de tot, total, nu mai exista. Daca speranta moare ultima atunci motivatia e prima pe lista, pentru ca e atat de greu sa o dobandesti - si infinit mai greu sa o redobandesti.

Ma consider ciudata pentru devierile mele de dispozitie si atitudine, oamenii apropiati mi se par super eroi care au ca super putere dragostea si rabdarea infinita de care ma bucur si probabil abuzez.
Mama mea, psiholog cu master, doctorat si tot ce vrei, incapabila de a face orice cu mine (chiar e valabila faza cu psihologii nu pot trata nimic ce ii vizeaza si ii pot afecta personal, deci daca ai o fiica nebuna o trimiti colegilor.) mi-a dat cele mai disperate verdicte si a ras cu lacrimi cand colegii ei i-au spus ca sunt total normala doar ca am un caracter aparte si ca sunt foarte concentrata pe reusita.
(realizez ca firul a ceea ce scriu este incoerent, mersi.)
Bine, reformulez, nu ciudata ci speciala. Si nu ...speciala, ci pur si simplu altfel. Nu altfel la modul, heei uitati-va toti la mineee cat de speciaaalaaa suuunt. Nea, pur si simplu sunt mai greu de digerat. Cred ca notiunea  'special' tocmai a prins conotatii negative si nu cred ca asta a fost scopul.

Ideea e ca probabil nu e normal sa vrei atat de mult si nu e normal sa-ti fie mereu frica ca la un moment dat no sa mai vrei nimic, dar nimic, si nimic n-o sa te scoata din starea aia de nimic.

Daca analizez per total probabil nu e normal nici ceea ce vreau si fac eu la varsta mea. Probabil acum 1 - 2 ani tot nu era normal, probabil ma grabesc si idee nu am unde.
 Mereu cand incep proiecte noi care devin din ce in ce mai mari ( si am incercat chestii mici, chiar nu merg.) ma lovesc de fata stupefiata a oamenilor cand se aduce in discutie varsta mea. Oamenii raman absolut dezarmati. Pentru ca intai au vazut ce vreau, dupa au vazut ce pot, dupa asta au vazut - si aici apare mirarea- ca sunt asa... tinerica, dupa care urmeaza shock ul total cand se pronunta varsta mea.
Astazi vorbeam cu prietena cea mai buna despre chestiile astea, varsta, cariera, cum si de ce, relatii si cum intre timp realizezi ca de ambele nu ai parte si ca nu e doar un stereotip si am cam trecut prin toate chestiile insirate incoerent si aberant mai sus, si din nou intrebarea, cum sa nu moara pasiunea? Cum sa reusesti sa fii motivat chiar si cand esti la o varsta frageda deja pe drumul unei cariere ( cu pasine!), obosita cronic, pusa in situatia de a dirija cu planuri din ce in ce mai mari, a mentine o relatie ( cu pasiune!) si de a zambi tot timpul de pe tocuri de 12? tot cu pasiune?
Unde naiba e linia aia care marcheaza " a e ok, mai e pasiune,nu s-a terminat rezerva, lipseste pe urmatoarele 30 de secunde, stai ca vine, sunt doar chestii trecatoare" si " poti sa te internezi la un spa si sa te lasi masata toata viata pentru ca pasiunea ta s-a cam transferat la urmatorul de pe lista".
Am impresia ca oamenii nu ar trebui sa inventeze acel remediu magic pentru riduri sau imbatranire ci pentru pasiune si motivatie. Poti fi de 50 si sa arati ca la 25, daca a murit in tine pasiunea pentru viata, pa.
Ma lasa cu gura cascata batranii care se zbenguie, rand, sunt fericiti si cu nonsalanta declara ca ei se simt ca niste copii/ adolescenti si deci - se comporta ca atare.


Deci concluzia cam asta e, pasiunea nene, sa nu moara, sa fie, ca pasiunea nu se educa si nici nu poate fi indusa, sa fie motivatia, sa fie dragostea pentru ce faci si automat pentru viata.
Asta metine fericirea, asta mentine cam tot inclusiv psihicul uman.
Pasiunea si speranta ca nu va disparea. Probabil cel mai de pret lucru pe care il poti dori cuiva.

fericirea

  este atunci cand realizezi ca - chestiile importante nu vin peste noapte.
Si ca toata rabdarea si experienta duce undeva.

f*ck them all.

Am inteles ca nu e vorba doar de serviciu, doar de stiri si evenimente, e vorba de mine. E vorba de faptul ca in ultimul timp petrec mai mult timp rezolvand problemele altora, avand grija de dorintele altora sau facandu-mi mai multe griji pentru altii decat pentru mine.
Am ajuns sa tratez refulari straine si sa ma gandesc prioritar la viitorul altor oameni irelevant daca merita sau nu.
Cred ca e de datoria fiecarui om sa isi rezolve frustrarile, refularile, golurile si semnele de intrebare.
Nu serios, am impresia ca asta naste implinirea. Cu totii incercam sa fim de folos altora, suntem doctori docenti cand vine vorba de probleme si dat sfaturi pe cand in noi se strang chestii nerezolvate. Incep sa am impresia ca oamenii, ca sa nu se ocupe de ei insusi prefera sa : a) rezolve problemele altora si sa arate cu degetul greselile "vazute dintr-o parte" ; b) sa le ignore si sa se prefaca ca sunt ok si impacati cu ei insusi  fara sa realizeze cum devin psihopati frustrarile dau pe afara.


Vad cum odata cu evolutia oamenii uita sa se uite mai departe de aparente si cel mai oribil e ca daca inainte oamenii priveau doar la nivelul aparentelor in altii, acum au ajuns sa se priveasca si sa se acepte pe ei insusi ca formati din aparente.

In fine, e 6 dimineata si genul asta de teme nu stiu cat sunt de firesti dar dupa dezvoltarea subiectului mi-am facut o promisiune.
Sa imi pese doar de ceea ce fac eu, de deciziile mele si sa nu ma las afectata de deciziile si probleme celorlalti. Stiu ca omenirea duce lipsa de empatie dar cred ca empatizarea devine din ce in ce mai imposibila odata cu evolutia.

adica serios, cum ai putea empatiza cu oamenii psihopati frustrati? si de ce te-ai transforma si tu de buna voie intr-un psihopat ti-ai umple capul cu ce se intampla in jur in loc sa iti bati capul cu ce se intampla chiar in fata ta? Oamenii duc lipsa de introspectie.

Mi-a ramas azi in cap o chestie foarte buna cred eu, ca pe primul loc trebuie sa iti pui visele si problemele tale si oricat de mult nu ai incerca sa te implici si sa ajuti pe altii, rezultatul va fi dezastruos atata timp cat nu reusesti sa-ti rezolvi propriile goluri.

Si in general, fuck them all.

cica sunt si ei oameni.

Am realizat un lucru.
Cei mai periculosi oameni sunt oamenii care se tem de sentimente. Imaginea intruchipata a omul de piatra care crede ca in viata reusesti daca nu pui suflet.
Genul ala de oameni care se inconjoara doar de oameni "folositori", care nu cred in defintii simple ca dragostea sau prietenia, care sunt atat de dezamagiti de rasa umana - fara sa fi avut vreun motiv vreodata incat refuza sa creada ca sunt capabili sa puna putin suflet in loc sa isi urmeareasca propriile interese.
Genul de om care te minte cu zambetul pe buze si care face  constient sute de gesturi care iesite la suprafata ar putea rani alti oameni, si toate astea constient si fara frica de repercursiuni pentru ca asta e daca o sa ii para rau la un moment dat.


Ce nu realizeaza ei de fapt e ca roata se intoarce. Majoritatea oamenilor pot fi inlocuiti dar nu poti inlocui  un om care te iubeste neconditionat sau care chiar are grija de tine,pentru ca genul asta de oameni sunt rasa pe cale de disparitie.
Si viata e atat de scurta, si oamenii care te iubesc sunt atat de putini :)
Nu realizeaza ca la un moment dat o sa se trezeasca siguri, dar absolut singuri. Poate vor avea zeci sau sute de oameni in jur si totusi vor fi siguri.

Eu cred ca genul asta de oameni nu merita sanse.
Oamenii care pot doar sa se foloseasca si sa raneasca nu merita nici macar o singura sansa.

Oricum, pana acum nu s-a gasit o modalitate de a-i descoperi din prima  dar cum apar primele semne cred ca e momentul sa fuuugi.




Si eu personal le doresc genului asta de oameni un cancer ceva.
 Nu de alta, dar daca ei se folosesc de sentimentele oamenilor care tin la ei si ii mananca incetul cu incetul, eu zic ca merita si ei ceva de genu, doar asa, la un nivel mai personal, sa se manance putin singur pe ei :)



Post scris dupa cateva zile de auzit povesti cu si despre astfel de oameni.

important e sa inveti ceva din orice.

Cel putin asa spune mereu prietenul meu cel mai bun.


Zilele astea am reusit sa aflu bucata cu bucata un adevar care mult timp a fost chiar in fata mea doar ca din naivitate am ales sa-l ignor, am negat chestii atat de evidente pentru a nu fi dezamagita de ceva ce am creat eu singura - si cam aici s-a pus capacul.

REVELATIE,daaaaaaaaaaaa!!

Cand cresti incerci sa te inconjori mereu de oameni care sa merite, de oameni de la care ai ce invata si care te iubesc din simplu motiv ca tu esti tu - fara motive ascunse si fara intentia de a obtine mai devreme sau mai tarziu ceva din relatia voastra.



Cand afli ceva rau si acel ceva te doare DAR nu te mira, e timpul sa realizezi ca poate exista si oameni cu termen de valabilitate atasat, ca oricat nu ai da nu va fi niciodata destul.


Per total, nu stiu daca o sa reusesc sa invat cate ceva din orice, mi-e frica sa nu incep sa ma inchid cate un pic din si de la orice  si am mai ajuns sa cred ca nu exista sentimente neconditionate si eterne, mereu sunt in stransa legatura cu ceea ce vine inapoi, nu poti primi  fara sa oferi ceva si sa te astepti ca asa va fi mereu, abia acum am inteles expresia ca nimic nu e batut in cuie.


 Ma gandesc sa imi pun reminder cu "dupa data expirarii aruncati spre centru de reciclare".